Într-o gospodărie, lumânările de după înmormântare s-au stins, oaspeții s-au întors acasă, dar neliniștea a rămas. O altă boală lovește familia, un animal slăbește fără pricina pe care oamenii o pot înțelege, iar chipul celui plecat revine într-un vis apăsător. În poveștile culese din satele românești, asemenea tulburări puteau căpăta un nume vechi: strigoi.
Termenul nu desemna pretutindeni aceeași făptură. În unele locuri era vorba despre oameni în viață, al căror suflet ar fi umblat noaptea departe de trup. În altele, despre morții despre care se credea că revin printre rude. Uneori, spaima se îndrepta către cineva aflat încă în sat. Alteori, către un mormânt lângă care cei vii nu-și găseau liniștea. Povestea nu privea numai un monstru din afara comunității, ci chiar legăturile dintre oameni, animale, muncă, boală și amintirea celor dispăruți.
Acestea sunt mărturii despre credințe și obiceiuri, nu dovezi ale existenței unor făpturi supranaturale. Folclorul lor păstrează însă întrebări omenești: cum își explică o comunitate suferința fără o cauză vădită? Ce le datorează celor morți? Și când ajunge dorința de a apăra o gospodărie să îl primejduiască pe altcineva?
Strigoi vii și strigoi morți
Etnografii au consemnat, cu numeroase diferențe de la o regiune la alta, două ipostaze: strigoii vii și strigoii morți. Cei dintâi erau oameni bănuiți că ar avea puteri primejdioase. Unele povestiri închipuiau sufletul desprinzându-se de trup în somn și întâlnindu-se cu alte suflete la răscruci sau în locuri de hotar. Anumite semne de la naștere, inclusiv nașterea cu căiță, puteau fi privite cu teamă. Astăzi, asemenea relatări ne vorbesc despre felul în care comunitatea interpreta necunoscutul, dar și despre nedreptatea pe care o asemenea bănuială o putea aduce unui om.
Strigoii morți erau cei despre care se credea că nu și-au aflat odihna. Întoarcerea lor putea fi pusă pe seama unei morți tulburătoare, a unor rânduieli funerare socotite neîmplinite ori a neliniștii rămase în familie. Poveștile vorbesc despre vizite nocturne, despre slăbirea oamenilor și a vitelor, despre boli și despre senzația că mormântul nu a adus pace. În numeroase izvoare apare și numele de moroi. Sensul lui variază: uneori se suprapune peste cel de strigoi, alteori desemnează o anumită categorie de suflete revenite.
Folclorul românesc nu oferă o singură clasificare, valabilă peste tot. Mărturiile din Oaș, Zarand, Oltenia și alte ținuturi diferă prin denumiri, semne, motive și felul în care oamenii credeau că se pot apăra. În spatele acestor variații recunoaștem frica de morți, neîncrederea dintre vii și durerea mai adâncă a unei despărțiri rămase fără împăcare.
Nopțile în care se păzeau pragurile
Ajunul Sfântului Andrei, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, ocupă un loc aparte în credințele populare românești. Cercetările despre această sărbătoare adună povești despre strigoi și lupi, despre aflarea ursitului și despre apărarea casei ori a animalelor. În anumite regiuni, strigoii sunt pomeniți și în obiceiurile din preajma Sfântului Gheorghe, primăvara. Sunt nopți în care, potrivit tradiției, hotarele lumii obișnuite păreau mai ușor de trecut.
Usturoiul, atât de firesc în bucătăria românească, primea în aceste împrejurări și un rost ocrotitor. Apărea în obiceiurile legate de praguri, uși, ferestre și grajduri. Descântecele, plantele aromatice, rugăciunile și alte gesturi gospodărești făceau parte dintr-un limbaj al protecției, păstrat alături de grijile pentru recoltă, sănătatea copiilor și animalele din curte. Satul care se temea de un oaspete al nopții se temea, în aceeași măsură, de boală și de pierderea hranei.
Credința creștină și obiceiurile populare se puteau întâlni în aceeași gospodărie fără a se confunda. Rugăciunile de înmormântare, tămâia sau agheasma și gesturile moștenite în familie nu aveau neapărat același înțeles religios. Practicile consemnate de etnografi aparțin unor locuri și unor vremuri anume. Nu trebuie socotite un ritual unic al tuturor românilor și nici învățătură oficială a Bisericii Ortodoxe.
Usturoi proaspăt din Tecuci, Moldova românească. O plantă gospodărească obișnuită, prezentă și în vechile obiceiuri de ocrotire.
Fotografie: Anton Darius (Sollers), 2016 · CC0 1.0 · Wikimedia Commons
Pădure de brazi în Parcul Național Ceahlău, județul Neamț, un peisaj montan românesc de poteci și codri.
Fotografie: Feranza · CC BY-SA 4.0 · Wikimedia CommonsCând doliul devenea o poveste a întoarcerii
O înmormântare nu încheia întotdeauna neliniștea satului. Dacă nenorocirile continuau, oamenii puteau începe să vorbească despre cel plecat: un vis apăsător, o prezență care nu-și găsește odihna, o boală ce pare să cuprindă pe rând aceeași familie. În Țara Zarandului, cercetătorii au cules amintiri despre asemenea reveniri, percepute ca tulburări ale întregii comunități. Mărturiile din Țara Oașului arată, la rândul lor, că poveștile despre morții întorși exprimau și așteptările satului față de familie, conduită și rânduiala vieții.
Izvoarele etnografice menționează obiecte de protecție așezate în apropierea celor decedați și, în unele cazuri, tulburarea mormintelor atunci când cineva era bănuit că se întoarce. Astfel de fapte vorbeau despre spaima oamenilor, nu despre adevărul acuzației. Ele puteau răni demnitatea celui mort și pe a celor rămași, motiv pentru care trebuie înțelese istoric, nicidecum privite ca îndrumări de urmat. Autoritățile bisericești nu au aprobat fără deosebire toate reacțiile populare, iar tradiția gospodărească nu trebuie confundată cu doctrina ortodoxă.
În unele istorii despre revenirea morților se păstrează și duioșie, nu numai groază. Cel dispărut putea fi deopotrivă temut și dorit înapoi. De aceea, strigoii spun ceva și despre doliu, despre reputația oamenilor și despre fragilitatea comunităților mici. Poveștile păstrează clipa dificilă în care cei vii încearcă să afle dacă morții și-au găsit pacea și dacă ei înșiși pot merge mai departe.
Din memoria satului la vampirul modern
Vampirul cunoscut astăzi din literatură și cinema a căpătat, treptat, o înfățișare și un repertoriu ușor de recunoscut. Strigoiul tradiției românești este mult mai schimbător. Nu apare întotdeauna ca un mort elegant care se hrănește cu sânge. Poate fi un om bănuit că face vrăji, un suflet rătăcitor, o rudă despre care se credea că revine din mormânt ori o prezență învinuită de nenorocirile oamenilor și animalelor.
Folclorul românesc cuprinde și alte făpturi stranii. Moroii se apropie, în anumite povestiri, de strigoi; vârcolacii apar în legende despre lupi, schimbări de înfățișare și amenințări asupra Lunii. Denumirile nu sunt fixe, iar înțelesurile lor s-au schimbat de la un ținut la altul și de la o culegere la alta. A le trata ca pe niște specii identice înseamnă a pierde tocmai bogăția tradiției. Literatura vampirilor a ales, a îmbinat și a transformat aceste motive pentru propriile povești.
Strigoiul merită cunoscut și dincolo de legătura sa cu Dracula. În vechile relatări auzim satul vorbind despre morți, despre gospodăria vulnerabilă, despre pragurile iernii și despre îndatoririle care nu se sfârșesc odată cu înmormântarea. Sunt istorii născute din încercarea oamenilor de a-și înțelege lumea și păstrate prin memoria comună a temerilor lor.
În universul romanului
În Vraja Adevărată, această moștenire de credințe populare dă greutate unei întâlniri de la începutul romanului, petrecută într-un cimitir. Mama Vangelina și familia ei aparțin unei lumi în care vechile cuvinte, cunoașterea ocrotitoare și răspunderea spirituală nu au fost uitate. Romanul împrumută atmosfera și limbajul tradițiilor despre strigoi, apoi le așază într-o realitate fantastică proprie.
Darul, rânduielile sale și destinul personajelor țin de ficțiunea romanului. Izvoarele istorice ne oferă credințe, obiceiuri și temeri; povestea întreabă ce s-ar întâmpla dacă o întâlnire descrisă de secole în asemenea istorii ar deveni de netăgăduit pentru martorii ei. Urmarea acelei întâlniri le rămâne cititorilor să o descopere în Trezirea.
Surse și lecturi suplimentare
- Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, articolul „Strigoi”, ediția digitală CIMEC.
- Eleonora Sava (2011), „Représentations des revenants dans la culture traditionnelle roumaine”, Caietele Echinox 21, pp. 134–146, fișa studiului.
- Andrei Flavius Petruț (2020), „Povești despre strigoi”, Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pp. 187–196, fișa studiului.
- Mariana Cocieru (2025), „Demonologie şi terapie populară: prezenţa strigoilor în descântecele tradiţionale româneşti”, pp. 187–202, depozitul instituțional.
- Maria Ryzhova (2023), „Saint Andrew’s Day in Romania: Ecclesiastical, Folk and Civil Calendars”, Kunstkamera 1(19), pp. 218–229, DOI.
- Iustinian David (2024), „Obiceiuri de Sfântul Andrei la români şi germani”, Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei 24, pp. 227–240, fișa studiului.
- Anca Simina Martin (2023), „The Trope of the Vampire (and Strigoi) in Romanian Culture and Cultural Products Imported to Romania (1839–1947)”, Transilvania, numărul revistei.