Sosirea și încăperile memoriei
În saga
Vom începe acolo unde se cuvine să înceapă orice vizită la Victoria: nu în hol, ci pe Calea Victoriei. Opriți-vă o clipă lângă întâlnirea cu strada Lipscani și ridicați privirea. Fațada de piatră aurie se înalță deasupra trotuarului bucureștean; balcoanele sculptate și fierul forjat conduc ochiul spre literele aurite care alcătuiesc numele VICTORIA. Doi lei de marmură străjuiesc intrarea, nepăsători la automobilele elegante, la oaspeții grăbiți și la schimbările de regim. Este o clădire care cunoaște arta unei sosiri memorabile.
De aici, orașul însuși face parte din viața hotelului. Palatul CEC își afirmă prezența în apropiere, iar fostele Galerii Lafayette, devenite Magazinul Victoria, oferă un contrast Art Deco cu eleganța mai bogat ornamentată a hotelului. Trotuarul ne îndeamnă să ne imaginăm viața animată a străzii, pe care Ion Luca Caragiale a surprins-o în Grand Hôtel Victoria Română, în 1890. În schița sa, cafeneaua și cofetăria scoteau mesele și scaunele până în mijlocul străzii, iar seara se aduna acolo lumea bună, ca să-i privească pe trecători și, la rândul ei, să fie privită. Ne putem închipui tropotul copitelor și zgomotul roților de trăsură, conversațiile purtate la cafea și plăcerea de a observa cine a mai sosit. Automobilele aveau să apară treptat pe străzile Bucureștiului în anii următori; aceasta era încă, în mare parte, vremea trăsurilor. Spre Lipscani, fațada se întoarce către berărie, unde se anunță o cu totul altă formă de ospitalitate. Vom reveni la ferestrele ei cu vitralii și la mesele vesele. Pentru început, să intrăm pe ușa principală.
Mașina alunecă sub portic, iar unul dintre valeți se apropie deja. Uniformele bleumarin, cu fireturi aurii, fac parte din limbajul bine statornicit al primirii, la fel ca și cărucioarele de bagaje din alamă lustruită, purtând vechea monogramă V. Kerem Șahın, responsabilul de automobilele oaspeților întâlnit adesea în tura de zi, cunoaște preferințele clienților fideli; vărul său mai tânăr, Emre, lucrează noaptea. Salutul este prompt, valizele sunt preluate, iar automobilul încredințat hotelului pornește spre garajul din spatele Palatului CEC. Sosirea este organizată mai atent decât o simplă oprire la bordură: Victoria dispune de propria bandă protejată pentru valeți, de-a lungul Căii Victoriei. După preluarea cheilor, șoferul urmează traseul scurt pe străzile Mihai Vodă și Ilfov până la parcarea supraetajată din spatele Palatului CEC. Se poate întoarce la post în numai câteva clipe, în timp ce oaspetele abia descoperă intrarea. Totul se desfășoară atât de firesc, încât aproape nu observați cum cineva vă deschide deja ușile cu rame de alamă.
Vestibulul și marele hol de recepție
Dincolo de uși, o placă comemorativă din alamă răsplătește privirea curioasă. Ea vorbește despre îndelungata existență a Victoriei ca hotel și casă de cultură și despre legăturile regale care continuă să-i definească identitatea. Câțiva pași mai departe, vestibulul se deschide spre holul de recepție și proporțiile se schimbă deodată. Un candelabru coboară din tavanul înalt, casetat. Coloanele de marmură albă se încheie în capiteluri aurite; piatra deschisă la culoare primește lumina, iar lambriurile din stejar lustruit dau încăperii căldură. Spațiul are o teatralitate sobră, dar nu este niciodată rece. Afară orașul se grăbește; Victoria își păstrează propriul ritm.
La recepție, personalul știe când un oaspete dorește întreaga ceremonie și când este de ajuns un schimb discret de cuvinte și predarea cartelei. Simona se numără printre fețele cunoscute de la birou. Emil, concierge-ul hotelului, poartă o vestă închisă la culoare cu bordură aurie și îmbină o memorie uimitoare pentru clienți cu priceperea de a nu interveni atunci când nu este cazul. Poate face prezentările, poate spune o întâmplare plină de haz sau poate doar înclina capul, lăsându-vă să treceți. Pentru oaspeții care revin, această discreție este o parte esențială a ospitalității.
Dacă preferați să vă opriți puțin înainte de a urca în cameră, Emil știe să transforme această pauză într-o plăcere. În nișa despărțită de hol prin catifea, lângă birourile Reginei Elisabeta, o ospătăriță poate aduce un rosé spumant răcit, de la Recaș, însoțit de violete proaspete. Tocmai astfel sunt întâmpinați Walt și Buzz în manuscris: cu eleganță, cu un vin românesc și fără graba care ar strica primul moment al vizitei.
Priviți acum scara din marmură roz care urcă în curbă spre mezanin. Dincolo de ea, două portrete restaurate veghează spațiul public: Ferdinand și Maria, tineri și strălucitori, înainte ca toate responsabilitățile istoriei să apese asupra lor. Prezența lor înseamnă mai mult decât simplă decorație. La Victoria, chipurile regale reapar în încăperi diferite, la vârste diferite, de parcă albumul unei familii ar fi dobândit o importanță publică. Nu treceți în grabă pe lângă tablouri. Îi vom reîntâlni pe cei doi în Barul American, unde legătura lor cu hotelul capătă o nuanță mai sociabilă.
Colțul de lectură al Reginei Elisabeta
Alături de două birouri din stejar închis, așezate sub nișe arcuite, se găsește un loc mai liniștit. O placă de bronz îl numește Colțul de lectură al Reginei Elisabeta. Catifeaua vișinie desparte o zonă retrasă cu fotolii de mișcarea continuă din hol. Aici vă puteți așeza cu o carte, puteți aștepta un prieten sau savura în tihnă un pahar adus fără ceremonii inutile. Regina a scris sub pseudonimul Carmen Sylva, iar Victoria păstrează amintirea saloanelor de poezie legate de numele ei. Nu trebuie să cunoașteți literatura română a secolului al XIX-lea ca să apreciați gestul: hotelul a oferit lecturii și conversației un loc confortabil, în memoria unei suverane care le-a prețuit pe amândouă.
Uneori tocmai amănuntele aduc liniștea: un buchețel de violete lângă perdea, un birou îngrijit, un fotoliu întors cu grijă departe de drumul cel mai circulat. Dincolo de ele, lifturile și coridoarele îi poartă pe oaspeți spre etajele private. Am putea urma imediat bagajele, dar ar fi păcat să ratăm una dintre cele mai grăitoare încăperi ale Victoriei.
Micul muzeu al hotelului
Din marele hol, faceți stânga înainte de Barul American. Muzeul se află într-un spațiu mai retras, lângă recepție, iar peretele său curbat și încăperile amenajate în fostul salon pentru trabucuri îl fac mai intim decât v-ați aștepta. O machetă înfățișează hotelul în miniatură. Alături se văd chei vechi de cameră, fotografii și obiecte din anii Lafayette; o vitrină amintește cutremurul din 4 martie 1977, iar cheia camerei 403 îndeamnă la o oprire mai îndelungată. Alte panouri vorbesc despre seratele literare ale Reginei Elisabeta, balurile Reginei Maria și tulburările anului 1989.
Și muzeul are propria sa istorie omenească. Emil îndrăgește în mod deosebit portretul Principesei Elena, născută în familia Șuțu și prietenă a Reginei Maria. Soțul ei, Principele Nicolae Ghica-Comănești, a cumpărat Victoria în 1912, iar ea a susținut ideea păstrării colecțiilor hotelului într-un spațiu potrivit. Sălile de astăzi au primit între timp alte întrebuințări, dar dorința de a conserva memoria clădirii este mult mai veche. Alte exponate amintesc de George Enescu și de pianul de la parter, de localul de noapte interbelic din subteran și de schimbările prin care a trecut Victoria. Ați putea petrece aici o oră întreagă. Noi mai avem însă de vizitat hotelul.
La întoarcere, observați că muzeul face parte și din circulația practică a clădirii. O ușă mai puțin vizibilă duce spre un culoar liniștit și spre liftul de serviciu. Oaspetele care intră prin vestibul poate să nu aibă niciodată nevoie de acest traseu, dar el explică felul în care Victoria reușește să fie deopotrivă ceremonială și foarte eficientă în culise.
Salonul de lectură separat
Înainte de a reveni în forfota barului, dați-mi voie să vă arăt încă o încăpere, mai liniștită. Este un spațiu cu totul diferit de colțul de lectură al Reginei Elisabeta, ascuns după draperiile de catifea, lângă recepție. Mai mic și mai retras, salonul are fotolii adânci din piele, rafturi cu cărți vechi și o măsuță al cărei lemn lustruit păstrează o strălucire domoală. O lampă cu abajur verde răspândește o lumină caldă peste lambriuri și tapițerie. Într-o parte se află un mic bar cu coniac și porto; dincolo de el, o ușă interioară discretă face legătura cu biroul privat din zona de serviciu a hotelului. Nimic din această încăpere nu caută să impresioneze ostentativ. Farmecul ei stă în proporții, în mobilierul odihnitor și în sentimentul plăcut că agitația Victoriei a rămas, pentru o vreme, la distanță.
Viața socială a Victoriei
În saga
Victoria este un hotel cu mai multe temperamente sociale. Puteți citi în liniște sub privirea unui portret regal, puteți fixa o întâlnire importantă la cină sau puteți ajunge să râdeți din toată inima cu niște necunoscuți, în fața unei halbe de bere. Remarcabil este că toate aceste atmosfere își găsesc locul între aceiași pereți fără să se stingherească. Pentru următoarea parte a plimbării, vom urma vocile și conversațiile, nu indicatoarele spre camere.
Barul American și bistroul
Dincolo de o colonadă de marmură și de o arcadă sculptată se deschide Barul American, una dintre cele mai elegante încăperi de întâlnire ale Victoriei. Câteva candelabre mici, suspendate, dau salonului o lumină intimă. Marmura alb-lăptoasă, străbătută de vine cenușii, este protejată pe alocuri de covoare bine așezate. Lemnul de tei aduce ornamentele, iar stejarul dă structurii greutatea și vârsta ei. Proporțiile amintesc de un vagon-salon Pullman, transplantat la București și hotărât să prindă rădăcini aici. Pe fundal, o melodie de Gershwin sau Cole Porter pare să fi fost aleasă anume pentru acest loc.
Numele merită o explicație. În povestea Victoriei, Barul American s-a deschis în 1910 sub patronajul lui Ferdinand și al Mariei, pe atunci principe moștenitor și principesă. Pentru lumea europeană, denumirea nu făgăduia o bucată de America, ci moda nouă a cocktailurilor, a conversației și a sociabilității cosmopolite, sosită prin marile hoteluri din Londra și Paris. Tânărul cuplu apare din nou în tablourile de la capătul salonului, privind peste o încăpere care a păstrat ceva din epoca lor, fără să rămână prizoniera ei. Deasupra mesei, chipuri regale pictate; sub ele, discuții foarte actuale. Puține interioare reușesc atât de bine o asemenea întâlnire.
La anumite ore, cea mai bună persoană pentru aceste explicații este Loredana, o ospătăriță atentă, cu părul castaniu-roșcat strâns impecabil și uniforma neagră încheiată cu manșete ivorii. Cunoaște surprinzător de bine încăperea, patronajul regal și până și lemnul din care au fost făcute lambriurile. Poate recomanda specialitatea casei, Blueberry Nail, o variantă românească a cocktailului Rusty Nail, devenită memorabilă printr-o măsură de afinată. Mai important, pricepe că fiecare oaspete a venit cu un scop diferit. Cel aflat într-o conversație de afaceri primește discreție; cel care întreabă despre portrete descoperă un ghid neașteptat de bine pregătit. Astăzi barul servește și gustări, mic dejun sau prânzuri, nu numai publicul de seară.
Aici se mănâncă bine, nu se servesc doar cocktailuri. Un preparat deosebit de apreciat la Barul American este ciorba rădăuțeană, ciorba de pui, cremoasă și plăcut acrișoară, asociată cu orașul Rădăuți din nordul țării. Când Edgar o comandă în saga, Loredana îi aduce o variantă excelentă: piept de pui fraged, leuștean, usturoi sălbatic tăiat în fâșii foarte fine, smântână mătăsoasă și acea notă acrișoară care echilibrează bogăția gustului. Este tocmai descoperirea culinară pe care o merită un mare hotel: locală, sățioasă și servită fără pretenții inutile.
Nu ne vom opri asupra discuțiilor purtate la mesele vecine. Victoria se bazează de multă vreme pe o înțelegere tacită: personalul cel mai bun observă aproape totul și repetă foarte puțin. Într-un hotel unde diplomați, artiști, oameni de afaceri și familii pot sta la mese alăturate, discreția valorează tot atât cât o față de masă impecabilă.
Berăria de pe Lipscani
Schimbăm acum cu totul atmosfera. Ne întoarcem prin pasaj și urmăm indicatorul de alamă spre Berăria Vârful cu Dor. Numele vine de la muntele din Carpați care domină și pictura de pe peretele principal. Nu este doar un mic bar atașat unui hotel de lux, ci o lume în sine: sală largă, grinzi vechi de lemn și ferestre înalte, arcuite, cu vitralii prin care intră lumina de pe Lipscani. În fresca murală, Vârful cu Dor se ridică sub un cer carpatin răscolit, iar dedesubt se vede Castelul Peleș. La prima vizită, este ușor să uitați de ceas.
Mirosul de lemn încălzit, drojdie și ceară de albine plutește în încăpere. La tejghea, robinetele de alamă umplu halbele grele cu bere românească aurie; dincolo, un chelner îndrumă un nou-venit către o masă bună, cu siguranța celui care cunoaște priveliștea oferită de fiecare loc. De-a lungul peretelui nordic se înșiră nișe cu bănci, ridicate cu o treaptă deasupra pardoselii și orientate spre scenă. Un trio de muzicieni populari sau de coarde își poate pregăti instrumentele. În apropiere se află un pian mic, prețuit, pe care tradiția hotelului îl leagă de Regele Carol: ar fi fost împrumutat și nu și-ar mai fi găsit drumul înapoi. Plăcuța de sub claviatură amintește încă o dată cât de firesc se amestecă aici memoria publică și plăcerile personale.
Formalitatea holului cedează locul unei veselii prietenoase. Un oaspete care și-a petrecut ziua printre oficiali descoperă alinarea unei halbe zdravene; un călător timid poate ajunge să cunoască jumătate din sală până la sfârșitul serii. Vitraliile și lambriurile sunt impresionante, dar râsul dă viață berăriei. Nu este de mirare că mulți clienți își amintesc prima noapte la București prin ceea ce li s-a întâmplat la Vârful cu Dor.
Barul central, restaurantul și atriumul grădinii
Întoarcerea spre sălile principale de mese dezvăluie alt chip al clădirii. Victoria are un bar central generos, care deservește mai multe spații învecinate și este la fel de util oaspeților adunați înainte de cină și personalului care poartă comenzile dintr-o încăpere în alta. Priviți cum circulă serviciul: este preluată o tavă, cineva pornește spre o masă, altcineva apare cu o cafetieră proaspătă, iar totul se întâmplă fără ca salonul să semene vreodată cu o bucătărie aglomerată. Într-un hotel atât de mare, această coregrafie contează tot atât cât mobilierul.
Restaurantul principal oferă plăcerile mai cumpătate ale unei mese așezate, cu ritmul tihnit al servirii și cu așteptarea care crește pe măsură ce se înserează. Mai departe, către atriumul-grădină din spatele clădirii, se află salonul Postăvaru. Numele poate părea neobișnuit când îl auziți prima oară în Barul American, dar în lumina atriumului se potrivește de minune. Aici vegetația, lumina și atmosfera unei grădini interioare îmblânzesc trecerea dintre hotelul public și spațiile mai retrase. Intrarea agitată de pe Calea Victoriei pare foarte departe, deși n-am mers prea mult.
Acum că am ajuns la Postăvaru, merită să întrebați despre carnea de vită. Într-o seară memorabilă din saga, Walt și Buzz compară cu entuziasmul unor oameni care tocmai au găsit un motiv să amâne întoarcerea în camere două rase românești: Sură de Stepă, rasa locală de taurine cenușii, și Bălțată Românească. Walt proclamă că prima i se pare chiar mai gustoasă decât Angus, iar Buzz le apreciază pe amândouă. Cea de-a doua are o origine interesantă: s-a format în România prin încrucișarea rasei Sură de Stepă cu taurine Simmental importate inițial din Elveția, nu din Franța. Istoricul este prezentat în prezentarea în limba română a istoriei rasei Bălțată Românească. Edgar, mai puțin atras de carnea roșie, alege pește cu legume și sos de roșii. Un hotel în care trei comeseni pot discuta atât de vesel despre felurile de mâncare își face, fără îndoială, treaba cum trebuie.
Tot aici se cuvine să ne gândim la ceea ce oaspetele nu vede de obicei. Există pasaje de serviciu, uși din spate și trasee pentru aprovizionare, lenjerie și bagaje, legate de lifturile separate ale personalului. Rostul lor nu este să stârnească mister, ci să păstreze calmul și eleganța sălilor publice. Hamalii care v-au luat valizele de la mașină au lucrat prin această rețea discretă; la fel echipele din bucătărie și de la etaje. Un tur adevărat al hotelului trebuie să le recunoască munca. Fără oamenii din culise, Victoria n-ar fi decât o clădire frumoasă cu multe fotolii scumpe.
Dacă urmăm atriumul-grădină, plin de verdeață, către spatele hotelului, ajungem la ieșirea mai liniștită, folosită de oaspeții care nu vor să treacă din nou prin holul principal. O ușă rotativă face deosebit de lină trecerea din interiorul luminos, cu plante, spre aleea din spate. Daniel urmează acest drum în povestea Victoriei: câțiva pași îl despart de vegetația îngrijită și de conversațiile restaurantului, apoi hotelul îl redă unei părți mai puțin ceremonioase a Bucureștiului. Porticul din față anunță clădirea întregului oraș; pragul din spate îi îngăduie oaspetelui să plece aproape neobservat.
Am cunoscut acum fața ei sociabilă, de la cocktailurile servite cu măsură până la berea zgomotoasă și cina fără grabă. Înainte să urcăm pe acoperiș, ar trebui să aflați însă cum se simte Victoria pentru cineva care locuiește aici, nu doar pentru cel venit în vizită. Să ne întoarcem la lifturi.
Etajele private, grădina de pe acoperiș și micul dejun
În saga
La etaje: lifturile pentru oaspeți, coridoarele și apartamentele
Înapoi în holul recepției, drumul cel mai spectaculos spre etaje este și cel cu înfățișarea cea mai veche. Lifturile oaspeților sunt cabine din alamă, protejate de grilaje aurite, iar metalul lustruit și lemnul transformă o simplă urcare într-un mic eveniment. Se mișcă într-un ritm demn, cu un clic mecanic discret la deschiderea ușilor. Pe măsură ce urcăm, candelabrul rămâne tot mai jos; marmura, mozaicul și curba scării alcătuiesc un desen privit de sus. Muzica unui pian, venită de undeva dinspre mezanin, ajunge până în casa liftului. Victoria nu simte nevoia să-și grăbească oaspeții de la un nivel la altul.
Firește, există și alte lifturi. Cărucioarele hamalilor circulă pe traseul de serviciu, care leagă coridoarele mai puțin vizibile, intrările personalului și etajele. Bagajele pot ajunge în cameră înainte ca proprietarul lor să fi terminat de admirat holul. Uneori, un oaspete vechi preferă să urce alături de băiatul de bagaje, pe acest drum, nu cu liftul aurit. Cererea nu este obișnuită, dar oamenii Victoriei sunt foarte pricepuți la înțelegerea solicitărilor neobișnuite.
La etaj, coridoarele au o fire diferită de piatra strălucitoare de jos. Covoare groase din Transilvania domolesc pașii pe anumite porțiuni; lemnul vechi și țesăturile bogate dau culoare unor locuri care ar fi putut fi strict funcționale. Ritmul este alcătuit din uși, lămpi, indicatoare discrete și câte o fâșie de lumină venită de la fereastră. Cineva se întoarce de la cină cu un ziar sub braț; altcineva așteaptă liftul lângă un aranjament floral. Nimic nu cere admirație zgomotoasă. Farmecul stă în potrivirea amănuntelor.
La etajul al treilea, camerele cu nume și apartamentele alăturate încep să dea trecutului Victoriei un chip mai personal. Allen Trenchard primește camera Lady Elena, iar Walt și Buzz locuiesc în apartamente învecinate. Mobilierul îmbină lemnăria tradițională și țesăturile bogate cu comenzile moderne, discrete. Cartela de acces, cu însemne elegante, poate părea demodată, dar cititorul cu față de alamă cere introducerea ei completă, așteptarea luminii verzi și abia apoi retragerea. Emil știe să demonstreze procedura cu o răbdare impecabilă unui oaspete pentru care mica instalație se dovedește mai dificilă decât ar trebui.
La ultimul nivel, locuințele se apropie mai mult de ideea unui apartament privat decât de aceea a unei camere obișnuite. Adresa cea mai impunătoare este Apartamentul Regele Carol I, numit adesea simplu Carol. În saga, aici locuiește Edgar van Horn III. Etajul superior presupune acces controlat cu cheia personalului; luminatoarele cu vitralii aștern culori domolite pe coridorul mochetat, care conduce spre un mic vestibul de marmură și spre uși duble. Dincolo de ele se află lemn închis, tapițerie din mătase deschisă la culoare, camere generoase, o sufragerie formală și o bucătărie completă. Când Edgar primește musafiri, aceștia sosesc parcă într-un apartament particular, al cărui proprietar beneficiază de serviciile extraordinare ale unui hotel.
Tot aici se află și o altă denumire regală: Apartamentul Elisabeta, evocând-o pe Regina Elisabeta, este reședința de la ultimul etaj a lui Daniel Mavrocordat și a Dianei Cojocaru în timpul șederii lor îndelungate. Este elegant, dar ceva mai mic decât locuința lui Edgar și nu dispune de sufrageria formală și bucătăria completă ale acestuia; ferestrele înalte privesc spre Calea Victoriei și Strada Lipscani, iar camerele liniștite oferă adăpost față de agitația orașului. Hotelul are și un apartament Boier la nivelul executive, amintit în registrul rezervărilor pentru oaspeți de seamă. Merită să ținem minte aceste nume: Regele Carol I, Elisabeta, Boier și Lady Elena desemnează spații diferite ale Victoriei, după cum și oaspeții ei au personalități diferite.
Dacă vi se pare că ne-am întors de câteva ori pe propriile urme, nu este întâmplător. Pasajul de serviciu al muzeului, traseul discret din apropierea recepției, liftul oaspeților și coridoarele etajelor sunt toate părți ale aceleiași clădiri vii. Personalul se mișcă prin ele aproape instinctiv; vizitatorii învață treptat să recunoască răspântiile. Un hotel nu poate fi înțeles cu adevărat numai din planurile lui. Este nevoie de puțină mișcare, de câte o întoarcere greșită și, poate, de ajutorul amabil al lui Emil.
Grădina de deasupra Bucureștiului
Pentru ultima urcare lăsăm etajele camerelor și pornim spre cer. Grădina de pe acoperiș este una dintre cele mai frumoase surprize ale Victoriei. Ceea ce, în viața mai veche a hotelului, fusese o pasarelă nesigură lângă coama acoperișului a devenit, în secolul al XX-lea, o terasă cu fântână. Proprietarii de după Revoluție au extins și reamenajat grădina, adăugând panouri transparente de protecție, balustrade solide și pavimente sigure. Astfel, oaspeții se pot bucura de înălțime fără să se simtă expuși.
Terasa este destul de încăpătoare pentru mai multe atmosfere deodată. Există alei până la parapet și grupuri intime de fotolii printre trandafiri și jardiniere pline de mușcate; plăcile de granit cenușiu și roz își schimbă culoarea odată cu lumina. Dar cea mai mare plăcere este extraordinara panoramă a Bucureștiului, desfășurată în toate direcțiile. Vă propun să ocolim încet terasa, în loc să încercăm să cuprindem totul dintr-o singură privire.
Spre sud, urmăriți Calea Victoriei până aproape de râu. În stânga se află fostul Palat al Poștelor, astăzi Muzeul Național de Istorie a României; în dreapta se înalță bogat ornamentatul Palat CEC, fosta Casă de Depuneri, cu celebra sa cupolă. După lăsarea întunericului, cupola luminează deasupra străzii, ca un semn strălucitor într-o priveliște plină de fațade din secolul al XIX-lea. Ceea ce de jos pare un șir de intersecții aglomerate devine aici un frumos bulevard de piatră, lumină și acoperișuri.
Întoarceți-vă spre nord, către strada Lipscani, care trece pe lângă Victoria. Dincolo de stradă și de acoperișuri se vede clădirea fostelor Galerii Lafayette, astăzi Magazinul Victoria. Liniile sale Art Deco intră parcă în dialog cu ornamentația Beaux-Arts a hotelului; mai jos, mulțimea se transformă în mici siluete mișcătoare printre vitrine, cafenele și intrările spre Centrul Vechi.
Spre vest, privirea se oprește mai întâi asupra decorației exuberante, cu ecouri rococo, și asupra acoperișului mansardat al clădirii Inspectoratului General al Poliției Române, chiar peste aleea vecină. Dincolo se află Memorialul Holocaustului, iar mai departe Dâmbovița se întinde spre orizontul apusean, strălucind la asfințit de parcă ar fi fost trasată într-o singură linie luminoasă către depărtări. Mai aproape de hotel, cursul ei cotește spre sud-est și oferă terasei una dintre cele mai aparte perspective. Acoperișul ornamentat al Poliției și luciul râului sunt deosebit de spectaculoase când soarele coboară.
Spre est se deschide cu totul alt București: îngrămădirea fermecătoare de acoperișuri ale Centrului Vechi, cu străzi pline de turiști, berării, restaurante, muzică și veselie. Aici orașul nu mai este o carte poștală arhitecturală, ci un teatru viu. În serile de vară, conversațiile și câte o izbucnire de râs par să urce printre acoperișuri. Când privirea se întoarce spre grădina liniștită a Victoriei, contrastul însuși devine parte a farmecului. Puține terase oferă un portret atât de cuprinzător al orașului.
În mijlocul grădinii se află fântâna care dă terasei o mare parte din personalitate. Se numește Fântâna Unirii. Din marmură se înalță un corp central sculptat, înconjurat de detalii din bronz și alamă, inserții de sticlă colorată și scuturi heraldice. Apa nu izbucnește într-un spectacol zgomotos, ci desenează arce subțiri, atent controlate, de la scuturi spre bazin, atât de aproape încât le puteți admira fără să întrerupeți o conversație. Întregul ansamblu pare făcut pentru privitorul aflat lângă el, nu pentru o mulțime adunată la capătul unei piețe.
O inscripție din bronz povestește istoria neobișnuită pe care o are fântâna în lumea Victoriei. Ea îi atribuie proiectul sculptoriței Zoe Băicoianu și plasează comanda inițială în anii 1970, lucrarea ajungând pe acoperișul hotelului după cutremur. Reliefurile evocă peisajele și regiunile țării: munți, râuri, biserici, animale și semne ale identităților istorice. Un oaspete curios poate ocoli încet marmura, recunoscând Moldova, Dobrogea, Transilvania și celelalte provincii. Priviți de aproape și făpturile simbolice se desprind din ceea ce părea, la început, numai ornament. Până și murmurul apei devine parte din poveste.
Lângă fântână este o zonă de odihnă cu canapele adânci și fotolii, ocrotită de flori și de grădina din jur. Este locul în care un grup se așază pentru cinci minute și se trezește încă discutând după o oră. Puteți privi orașul fără să vă disputați cel mai bun loc la balustradă. Există spațiu pentru gânduri personale, o conversație apropiată ori o întâlnire tihnită între prieteni. În fundal, fântâna își continuă lucrarea discretă, ca și cum ar fi indiferentă la agitația zilei.
Micul dejun pe Terasa Unirii
Am ajuns în vârful clădirii, dar mai există o experiență fără de care nu v-aș îndemna să plecați. Reveniți dimineața, când același acoperiș devine restaurantul pentru micul dejun de pe Terasa Unirii. Bufetul de mic dejun face parte din ritmul zilnic al Victoriei: îi așteaptă pe primii oaspeți și rămâne un loc ispititor de întâlnire de-a lungul dimineții, până aproape de prânz. Puteți alege în tihnă din preparatele expuse, apoi să vă așezați la masă pentru un fel gătit pe loc și încă o ceașcă de cafea. După lumina aurie a apusului și liniștea nopții, grădina capătă alt rost. Sunt pregătite ceștile, este adusă mâncare proaspătă, iar personalul se mișcă aproape fără zgomot printre grupurile de fotolii. Orașul de jos se trezește, dar aici, sus, aveți timp să vă gândiți la ziua care începe înainte să vă alăturați ei.
Ar fi ușor să comandați un mic dejun internațional, dar Victoria răsplătește curiozitatea pentru bucătăria locului. Cereți varianta românească și masa se poate transforma într-un adevărat ospăț: ouă prăjite, salam uscat, afumătură, telemea și cașcaval, franzelă caldă și mămăligă cu smântână și brânză. Se pot adăuga pateu de ficat, dulceață de vișine și produse de patiserie. Cafeaua vine în porțelan atât de fin, încât pare aproape străveziu în lumina dimineții. Porțiile sunt generoase; atmosfera vă îndeamnă să nu vă grăbiți. Este un mic dejun care poate schimba părerea unui călător despre felul în care ar trebui să înceapă o zi la hotel.
Aceiași oameni care au îngrijit serviciul barului seara pot aduce pe terasă amabilitatea și priceperea lor discretă. Loredana, de pildă, știe să recomande un mic dejun românesc la fel de bine cum povestește istoria Barului American. Între timp, fântâna prinde lumina cea nouă, iar trandafirii se mișcă ușor în vânt. Nimic nu a fost pregătit anume pentru noi: acestea sunt pur și simplu ritualurile prin care un hotel mare ajunge să fie un loc familiar.
Înainte să plecăm, opriți-vă încă o dată la parapet și întoarceți-vă cu privirea spre oraș. Jos se află porticul, leii de marmură și trotuarul de unde am început vizita. Undeva înăuntru, Emil întâmpină un nou sosit, Simona înmânează o cartelă, berăria este pregătită pentru o altă zi, iar primele conversații au început deja. Victoria adăpostește un muzeu, restaurante, saloane și apartamente elegante, dar și obiceiurile adunate ale unor oameni pentru care ospitalitatea este o meserie îndrăgită. Poate că lucrul ei cel mai frumos este acela că, după această plimbare, nu vă mai simțiți pe deplin străin.