Un cerc mai vechi decât statul național
Hora nu este o singură coregrafie fixă. În tradițiile românești și moldovenești, termenul poate desemna o familie de dansuri în cerc ori în lanț și, în unele comunități, însăși adunarea la joc. Prinderea de mâini, pașii, ritmul și locul horei între celelalte dansuri variază după regiune. Se repetă însă gestul prin care oamenii se prind de mâini sau de brațe și găsesc o măsură comună.
Una dintre cele mai limpezi mărturii scrise timpurii îi aparține lui Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, redactată la începutul secolului al XVIII-lea. Cantemir deosebește dansul circular chora de un dans în șir și descrie oameni care se prind de mâini și se mișcă împreună, în același pas măsurat. Textul consemnează o practică socială vie, cu mult înainte de simbolismul național și politic de mai târziu.
Tineri dansatori în costume populare românești brodate se prind de mâini la festivalul Hora Bucovinei din Frasin. Fotografia apropie privitorul de gesturile și portul prin care o comunitate contemporană continuă o tradiție mult mai veche.
Fotografie: ShadowNighy, 13 februarie 2022 · CC BY-SA 4.0 · Wikimedia Commons
Hora satului ca instituție socială
În viața satului tradițional, hora însemna mai mult decât minutele petrecute dansând. Cercetările etnografice descriu hora satului ca pe o întâlnire de duminică și de sărbătoare, organizată în jurul tinerilor, dar urmărită de întreaga comunitate. Oferă spațiu public pentru curtare, reputație, maturitate și apartenență. La nunți, jocul se putea desfășura prin curți și ulițe; în unele tradiții regionale, formele de dans în cerc apar și în obiceiuri memoriale ori funerare.
Forța socială a cercului rezultă din deschidere și disciplină deopotrivă. Un nou participant poate intra fără a-i înlocui pe ceilalți, dar trebuie să accepte ritmul împărtășit. Individualitatea rămâne vizibilă și totuși se raportează la grup. De aceea hora poate fi veselă, intimă și ceremonială în același timp: transformă apartenența într-un gest concret.
Un copil dansează alături de adulți într-o horă sătească românească, fotografiată în 2007. Participarea mai multor generații ajută la înțelegerea horei ca instituție socială, prilej public de apartenență, observație și învățare.
Fotografie: Ioan Bodean, 19 august 2007 · CC BY-SA 4.0 · Wikimedia Commons
De la obicei sătesc la simbol public
Română
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!”Traducere în engleză
“Come, let us join hand in hand,
All who bear a Romanian heart;
Let us dance the horă of brotherhood
Upon Romania’s soil!”Vasile Alecsandri, Hora Unirei (1856), prima strofă; versiune engleză realizată pentru acest articol
În 1856, Vasile Alecsandri publică Hora Unirei în ziarul unionist ieșean Steaua Dunării, iar Alexandru Flechtenmacher compune muzica. Trei ani mai târziu, unirea Moldovei cu Țara Românească oferă imaginii o încărcătură civică durabilă. O formă socială familiară devine metaforă politică: mână în mână, oameni înainte despărțiți pot înainta împreună fără a-și pierde identitatea.
Hora Unirii este asociată și astăzi cu 24 ianuarie și comemorarea Unirii Principatelor din 1859. Legătura are rezonanță deosebită la Iași, dar hora obișnuită nu a devenit doar emblemă patriotică. Ea continuă la nunți, festivaluri, sărbători locale și evenimente culturale, în forme regionale diverse.
În Cartea I, Trezirea, capitolul 23, „A Horă in Time”, valorifică această moștenire printr-un spectacol stradal la Iași. Muzica adună voci diferite; spectatorii devin participanți; șirul deschis se curbează spre cerc. Scena își găsește sensul într-o formă socială profund românească, în care fiecare om care intră în cerc schimbă întregul.