Înainte de lacul de acumulare: Sfânta Ana și Durău
Bisericile din Ceahlău păstrează istoria unui ținut religios mult mai vechi decât lacul Izvorul Muntelui. Biserica de lemn cu hramul Zămislirea Sfintei Ana se află în cimitirul parohial. Potrivit istoricului Parohiei Ceahlău, cincisprezece familii de ortodocși refugiate din Transilvania s-au așezat aici și au ridicat biserica din bârne de brad în 1720. Datarea aparține tradiției consemnate de parohie; un studiu de patrimoniu al comunei și Repertoriul Arheologic Național situează edificiul existent în secolul al XIX-lea. Cele două datări evocă istoria îndelungată și complexă a acestui loc.
La Durău, viața monahală ortodoxă are o istorie proprie, legată prin tradiție și de comunitățile de maici. Biserica de zid a mănăstirii aparține unei alte etape arhitecturale. Împreună, cele două lăcașuri arată că muntele și valea aveau o viață spirituală bogată cu mult înaintea construirii barajului.
Tot de la Durău răsună, peste vale, toaca de seară din scena de început a romanului Vraja Adevărată. Toaca este un instrument de chemare la rugăciune: o scândură din lemn bine uscat, adesea suspendată sub un mic acoperiș sau așezată în curtea mănăstirii, lovită ritmic cu ciocănele de lemn. Loviturile formează ritmuri variate, iar sunetul lemnului se deosebește de dangătul clopotelor, care poate urma. În viața monahală, baterea toacei poate fi o ascultare încredințată unei maici; nu există însă o atestare independentă a identității sau vechimii în obște a maicii care ar fi bătut toaca la Durău într-o anumită seară. În roman, această sarcină revine uneia dintre surori.
Istoricul mănăstirii evocă o comunitate de maici și tradiția întemeierii atribuite Marinei, despre care se spune că s-ar fi călugărit aici în 1620. Biserica actuală, cu hramul Buna Vestire, a fost ridicată în anii 1830; are plan cruciform, zidărie din cărămidă, fațade albe și catapeteasmă din lemn de tei aurit, pictată la Constantinopol în 1835. Așezământul a redevenit mănăstire de maici în 1991. Clopotnița separată cuprinde un paraclis și, la nivelul superior, clopotele. Istoricul mănăstirii; arhitectura bisericii; clopotnița.
De pe o coastă înaltă din zona Ceahlău se deschide o priveliște spre lacul Izvorul Muntelui. Apa ocupă astăzi o vale în care satele, bisericile și credincioșii alcătuiau cândva un peisaj comun; versanții rămași dau măsura distanțelor strămutării.
Fotografie: Semcreate, 21 iunie 2024 · CC BY-SA 4.0
Răpciuni: o biserică strămutată
Amenajarea hidroenergetică de la Bicaz a strămutat așezări și a schimbat definitiv valea. Biserica de lemn cu hramul Sfinților Arhangheli din Răpciuni, datată 1773, a fost demontată în 1958 și reconstruită la Muzeul Național al Satului din București. Clădirea a fost salvată, dar despărțită de comunitatea căreia îi aparținuse. Supraviețuirea monumentului și pierderea locului său de origine sunt două realități diferite.
La Durău, continuitatea se vede și în pictura bisericii. Între 1935 și 1937, o echipă îndrumată de Nicolae Tonitza, din care a făcut parte și Corneliu Baba, a realizat pictura interioară în tehnica cerii. Scenele biblice cuprind elemente de peisaj și port popular moldovenesc.
Biserica de lemn a Sfinților Arhangheli, ridicată la Răpciuni în 1773, se află astăzi la Muzeul Național al Satului «Dimitrie Gusti» din București. Demontată în 1958, înaintea inundării văii, a fost reconstruită departe de comunitatea căreia îi aparținuse. Fotografia arată monumentul păstrat în 2024.
Fotografie: Joe Mabel, 9 octombrie 2024 · CC BY-SA 4.0
Noua biserică parohială din Ceahlău, 1963
Biserica parohială din Ceahlău, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, a fost începută la 8 septembrie 1929. Zidurile sunt din piatră până deasupra ferestrelor, iar bolțile și cele două turle sunt din lemn, lucrate de Nicolae (Nicu) Maxim din Dreptu. Lucrările au fost întrerupte de război și reluate între 1958 și 1963. Sfințirea a avut loc la 30 iunie 1963, de către mitropolitul Iustin Moisescu.
Istoricul parohiei consemnează că biserica Sfintei Ana a îndeplinit rolul de biserică parohială până la sfințirea noului lăcaș, în 1963. Vechea biserică nu a dispărut: slujbele parohiale obișnuite s-au mutat în biserica nouă, în același peisaj sacru.