Maica Sofia și Ceahlăul: sihăstrie, refugiu și așezare

Maica Sofia, cunoscută în tradiția monahală drept Schimonahia Sofia, aparține istoriei monahale a ținutului Ceahlăului. Relatările ortodoxe românești o descriu ca pe o nevoitoare care a adunat în jurul ei peste douăzeci de femei în zona Răpciunița a Ceahlăului, a întemeiat o mică biserică de lemn și chilii și a fost mai bine de treizeci de ani maica duhovnicească a obștii. Sihăstria a devenit cunoscută drept Schitul Sofia și a dăinuit mult timp după moartea ei.

Ținutul din jurul Ceahlăului a devenit și un loc de refugiu pentru românii ortodocși care treceau Carpații din Transilvania după Unirea din 1700 și presiunile confesionale care au urmat. Istoricul Parohiei Ceahlău consemnează că cincisprezece familii transilvănene s-au așezat pe teritoriul actualei parohii. În 1720, au ridicat o biserică din bârne de brad, cu hramul Zămislirea Sfintei Ana, care se păstrează în cimitirul parohial.

Aceste istorii se întâlnesc într-un mod revelator. Muntele nu era doar un ținut izolat. Era un spațiu al vieții religioase, al sihăstriilor, migrației, refugiului și așezării, modelat atât de obștile monahale de femei, cât și de familiile care treceau în Moldova pentru a-și păstra viața ortodoxă.

Istoria Maicii Sofia și a refugiaților transilvăneni dă văii Ceahlăului din Vraja Adevărată un trecut viu, întemeiat pe credință, refugiu și memorie de familie.